Prima săptămână petrecută în lumea Facebook a fost încărcată de emoţiile oricărui început. Citisem undeva că utilizatorilor de Facebook le este alterat respectul de sine în urma consumului constant de poveşti ale altora, de fotografii şi emoţii pozitive împărtăşite de prieteni. Invidia este răspunzătoare pentru multe din depresiile provocate internauţilor. Doar pentru aceste concluzii, intrarea mea în spaţiul virtual al prieteniei ar putea fi catalogată ca fiind una glorioasă – cine ar invidia o femeie cu cinci cancere la activ?
Timp de o săptămână, am fost copleşită de energia bună a gândurilor transmise virtual, am provocat mânia naturiştilor si adepţilor medicinei alternative, am adunat compasiunea tuturor celor care mi-au urmarit emisiunile de-a lungul anilor, am produs, fără nicio intenţie, derută în viaţa unor femei care au acelaşi diagnostic, am regăsit colegi de facultate pe care nu i-am vazut de douăzeci de ani…
Lunea trecută, după ce am ieşit de la emisiunea “La Măruţă”, doamna Panaite mi-a dăruit o floare. În ziua următoare, o alta doamnă mă oprea pe stradă pentru a-mi spune că am fost atât de convingătoare în emisiune, încât se hotărâse pe loc să meargă şi ea la psiholog. “Noroc că în secunda următoare mi-am dat seama că sunt o biată pensionară”. Râzând, ne-am îmbrăţişat şi ne-am urat sănătate. Şi tot după lansarea blogului, am oferit un interviu postului Antena Stars. Laura Micovshi a fost reporterul. Mi-a mărturisit că tocmai discutase cu colegii de echipă despre mine şi că toţi au realizat cât de puţin se bucură de viaţă. Cel puţin Laura mi-a promis că va avea grijă de ea pentru că a învăţat asta din discuţia cu mine.
Momentul cel mai încărcat emoţional pentru mine a fost telefonul primit de la unul din doctorii oncologi pe care i-am consultat, în ultima vreme. Cu fermitate, dar şi cu câteva exemple de bun simţ, mi se atrăgea atenţia asupra deciziei mele de a urma protocolul medical. Timp de o săptămână citisem sau accesasem link-urile trimise de noii mei prieteni care îmi propuneau să mă gândesc şi la alte variante de vindecare. Doctorul meu nu mai avea încredere în soluţiile puse la dispoziţie de propria-i breaslă. Procentele mici care anunţă posibilitatea apariţiei unui nou cancer la pacienţii care au avut deja această boală nu mai sunt demult reale. Statisticile pe care se bazează medicina arată că trebuie recalculate. Doctorul meu empatiza cu toate femeile care respectaseră protocolul medical si acum îngroşau rândurile celor cu mai multe cancere. “Vă rog să vă mai gândiţi la soluţia iradierii cu iod.” Am promis că aşa voi face. Am sunat un alt medic oncolog pentru o opinie suplimentară. Să ceri câte opinii crezi că sunt necesare şi să te informezi până în pânzele albe este un drept şi o datorie pentru oricine. Voi reflecta asupra tuturor opiniilor primite.
Ceea ce îmi amplifică neliniştea este lipsa oricărei certitudini. Nimeni nu poate garanta că urmând o cale, la final vei găsi ceea ce cauţi. Asta m-a dus cu gândul la clarobscur, procedeul prin care pictorul distribuie lumina şi umbra într-un tablou. Un artist de geniu obţine mereu echilibrul in raportul lumină-umbră, iar sursa luminii este bine definită, chiar dacă nu este prezentă în tablou. O simţi de unde vine. Viaţa mea se desenează, de zece ani, în clarobscur, are dramatismul si misterul procedeului artistic. Ceea ce e altfel acum este că nu mai simt sursa luminii…
PS: Cătălin Măruţă a mai făcut un gest frumos. A postat discuţia noastră pe pagina lui de YouTube. Mulţumesc,
https://www.youtube.com/watch?time_continue=11&v=9LEb45akjj8