Timp de şapte zile m-am izolat într-o cameră de hotel, în cartierul Bomonti din Istanbul. Am citit, m-am plimbat in singurul loc din curtea interioară a hotelului, am văzut filme bune, de cinematecă, nedublate în limba turcă, difuzate de două canale turceşti dedicate filmelor de artă (hmm, noi nu avem aşa ceva), am mâncat foarte sănătos şi am fost tratată cu multă căldură de personalul hotelului. M-au întrebat din ce ţară sunt şi le-am răspuns invariabil : Din ţara lui Lucescu. Toţi râdeau la auzul răspunsului meu. Cred că Lucescu le este încă simpatic.
La plecare am primit cadou o cafea turcească pe care prietenii mei turci au scris: Zbor plăcut! La revedere, Echipa Globe. Am fost foarte impresionată.
În cadrul Bienalei de artă, un grup de artişti din Germania au adus un labirint în care camerele în care intrai se micşorau progresiv, fiind dotate cu senzori care declanşau o înregistrare audio în care se auzeau bătăi în perete şi voci ca din vecini. A fost o experienţă interesantă, neindicată claustrofobilor. Tema Bienalei a fost A Good Neighbour, Un Bun Vecin. Vă voi arăta si alte lucrări în postările mele ulterioare. România a avut o singură prezenţă. Din nefericire pentru mine, spaţiul în care a expus artistul nostru era mult prea departe şi nu am putut ajunge acolo. Dar ceea ce am văzut m-a emoţionat profund. Şi asta la plecarea spre casă…
